III.7. Interacţiunea.

III.7.1. Interacţiunea. Efectele interacţiunii.
III.7.2. Forţa, măsură a interacţiunii.
III.7.3. Greutatea (G).
- III.7.3.1. Importanța forței de greutate.
- III.7.3.2. Microgravitația și cucerirea spațiului cosmic.
III.7.4. Forța de frecare ( Ff ).
III.7.5. Forța elastică (Fe).

III.7.1. Interacţiunea. Efectele interacţiunii.

Privește cu atenție imaginea de mai jos.

Corpul este suspendat de un resort.

Corpul acționează asupra resortului provocând întinderea lui.
Arcul acționează asupra corpului susținându-l, altfel corpul ar cădea.

Interacțiunea este acțiunea reciprocă dintre două corpuri.

👀 Experiment: Interacțiuni de la distanță.

Materiale necesare:
Magnet, mașinuță de fier (mașinuță de plastic cu un magnet în interior).

Descrierea experimentului:

Apropie capătul magnetului de mașinuță, fără să o atingi. Ce observi ?
Apropie celălalt capăt al magnetului de mașinuță, de la distanță. Ce observi ?
- Observație:
  Magnetul atrage sau respinge mașinuța de la distanță.

Concluzia experimentului:
Unele corpuri pot să interacționeze de la distanță.

🔦 Observație

Interacțiunea este o proprietate generală a corpurilor și se poate realiza:

prin contactul direct dintre corpuri;
de la distanță, prin intermediul câmpurilor (gravitațional, magnetic, electric).

Fenomenele care apar în urma interacțiunii corpurilor se numesc efecte ale interacțiunii.

Efectele interacțiunii sunt de două feluri:

A) Efecte dinamice în care se schimbă viteza corpurilor. Ele determină apariția unor accelerații.

Exemple:
Pornirea unui corp, când viteza lui crește de la zero.
Oprirea unui corp, când viteza lui scade până la zero.
Accelerarea unui corp, când viteza lui crește.
Frânarea unui corp, când viteza lui scade.
Schimbarea direcției de mișcare (traiectoriei).

B) Efecte statice care constau în deformarea corpurilor (schimbarea formei).

Deformarea poate fi:

Deformare elastică, când corpul revine la forma iniţială, după încetarea interacţiunii.

Exemple:
Alungirea unui arc (resort) când îi mărim lungimea (implicit și forma).
Comprimarea unui resort când îi micșorăm lungimea.
Răsucirea unui burete când îi schimbăm forma.
Turtirea unui balon când îi schimbăm forma.

Deformare plastică, când corpul nu mai revine la forma iniţială, după încetarea interacţiunii.

Exemple:
Tăierea corpurilor.
Ruperea corpurilor.
Spargerea corpurilor etc.

👀 Experiment: Efectul dinamic al interacțiunii.

Materiale necesare:
Magnet, mașinuță de plastic cu un magnet în interior.

Descrierea experimentului:

Apropie magnetul de mașinuța aflată în repaus.
Ce observi?
Mașinuța pornește.
Apropie magnetul de mașinuța aflată în mișcare, astfel încât să o respingă.
Ce observi?
Mașinuța accelerează.
Apropie magnetul de mașinuța aflată în mișcare, astfel încât să o atragă.
Ce observi?
Mașinuța frânează și apoi este oprită.
Apropie magnetul de mașinuța aflată în mișcare rectilinie, astfel încât să o respingă pe o altă direcție.
Ce observi?
Mașinuța își schimbă traiectoria.

Concluzia experimentului:
Avem efect dinamic când corpul porneşte / opreşte, accelerează / frânează şi când îşi schimbă direcţia de mişcare.

👀 Experiment: Efectul static al interacțiunii.
🔥 Atenție când lucrezi cu obiecte ascuțite!

Materiale necesare:
Arc (resort), foarfecă, hârtie, burete, balon, clește, fistic în coajă.

Descrierea experimentului:

Trage de resort într-o parte, astfel încât să îi mărești lungimea și implicit să îl deformezi. Dă drumul resortului.
Ce observi?
Resortul alungit revine la forma inițială.
Strânge resortul, astfel încât să îi micșorezi lungimea și implicit să îl deformezi. Dă drumul resortului.
Ce observi?
Resortul comprimat revine la forma inițială.
Răsucește un burete, dându-i o formă de fundiță. Dă drumul buretelui.
Ce observi?
Buretele răsucit revine la forma inițială.
Turtește cu ambele mâini un balon. Dă drumul balonului.
Ce observi?
Balonul turtit revine la forma inițială.
Taie o foaie de hârtie.
Ce observi?
Foaia de hârtie ruptă nu mai revine la forma inițială.
Rupe o foaie de hârtie.
Ce observi?
Foaia de hârtie ruptă nu mai revine la forma inițială.
Sparge cu un clește coaja unui fistic.
Ce observi?
Coaja fisticului spartă nu mai revine la forma inițială.

Concluzia experimentului:
Deformările în care corpul revine la forma inițială sunt deformări elastice (alungirea / comprimarea unui resort, răsucirea buretelui, turtirea balonului etc.).
Deformările în care corpul nu mai revine la forma inițială sunt deformări plastice (tăierea, ruperea, spargerea obiectelor etc.).

III.7.2. Forţa, măsură a interacţiunii.

👀 Experiment: Cum măsurăm o interacțiune?

Materiale necesare:
Arc (resort), creion.

Descrierea experimentului:

Prinde un capăt al unui resort de vârful unui creion, iar de celălalt capăt trage ușor.
Ce observi?
Resortul se alungește puțin.
Trage mai tare de resort.
Ce observi?
Resortul se alungește mult.

Concluzia experimentului:
Alungirea resortului este cu atât mai mare, cu cât tragem mai tare de el.

🔦 Observație

Efectul interacțiunii este cu atât mai mare, cu cât interacțiunea este mai puternică. Deci putem compara interacțiunile dintre corpuri pe baza efectelor produse de acestea. Astfel s-a introdus o mărime fizică care măsoară interacțiunea corpurilor.

Forța (notată cu F) este o mărime fizică ce măsoară interacțiunea corpurilor.

Caracterizarea forței ca mărime fizică:

👀 Experiment: Construcția dinamometrului şi măsurarea unei forţe.

Materiale necesare:
Dinamometru, corp cu cârlig.

Descrierea experimentului:

Observă cu atenție piesele de bază din construcția dinamometrului.
Calculează o diviziune câți Newtoni are pe scala gradată.
Suspendă corpul de cârligul dinamometrului.
Citește cu ce forță acționează corpul asupra resortului dinamometrului
Corpul acționează asupra resortului dinamometrului cu o forță de 0,2 N.

Concluzia experimentului:

F = 0,2 N.

1) Dinamometrul seamănă cu un cântar de mână, dar mărimea fizică pe care o măsoară nu este masa în kg, ci forța în Newton (N).

Este adevărat că și cântarul măsoară greutatea corpului suspendat de el, însă la cântar gradațiile sunt transformate în unități de masă ( grame, kilograme).

Piesa principală a dinamometrului este un resort ce se deformează elastic. Mai are o tijă cu cârlig, un ac indicator și o scală gradată în N.

2) Forța este o mărime fizică care se caracterizează prin mărime, direcție, sens și punct de aplicație. Ea se reprezintă printr-un segment de dreaptă mărginit de un punct și o săgeată.

III.7.3. Greutatea (G).

De ce când lași liber un corp și nu mai este susținut de mâna ta, de o masă, de un suport, el cade pe Pământ?

Înseamnă că între corp și Pământ există o forță de atracție.

Forța de greutate (pe scurt greutate, forță gravitațională, gravitație) este forța cu care Pământul atrage un corp.

Forța de greutate (notată cu G) acționează întotdeauna pe direcție verticală (direcția firului cu plumb), cu sensul în jos.

III.7.3.1. Importanța forței de greutate.

Importanța forței de greutate (Efectele atracției gravitaționale)

1) Ţine corpurile pe Pământ

2) Ţine atmosfera în jurul Pământului

3) Căderea corpurilor pe Pământ

4) Curgerea apelor la vale

5) Când urcăm o pantă, greutatea ne frânează

6) Când coborâm o pantă, greutatea ne accelerează

7) Rotirea planetelor în jurul Soarelui

8) Rotirea Lunii și a sateliților artificiali în jurul Pământului.

👀 Experiment: Cum măsurăm accelerația gravitațională a Pământului?

Materiale necesare:
Dinamometru, corp cu cârlig și discuri crestate.

Descrierea experimentului:

Măsoară cu un dinamometru greutățile mai multor corpuri a căror masă o cunoști.
Calculează pentru fiecare corp raportul G/m. Trece datele în următorul tabel:

Observaţie:

Raportul G/m are aceeași valoare pentru fiecare corp în parte. Se obține valoarea 10 N/kg.

Concluzia experimentului:
Raportul G/m are aceeași valoare respectiv 10 N/kg.

Raportul dintre greutatea unui corp și masa lui se numește accelerație gravitațională (notată cu g).

La suprafața Pământului, g = 9,8 N/kg ≅ 10 N/kg.

Caracterizarea forței de greutate ca mărime fizică:

🔦 Observație

Orice planetă sau stea exercită o forță de atracție asupra corpurilor aflate în apropierea lor, deci o forță de greutate. Această forță de atracție depinde direct proporțional de accelerațiile gravitaționale de la suprafața acestor corpuri (planete, stele etc).

Exemple de accelerații gravitaționale la suprafețele altor corpuri cerești: Soarele are 274,1N/kg, Jupiter are 25,93 N/kg , Luna are 1,62 N/kg.

Deci dacă am călători pe alte planete, acestea ne-ar atrage cu diferite forțe de greutate, dar masa noastră rămâne aceeași, indiferent de planeta vizitată.

🔓 Problemă rezolvată

1. Cât cântărește un corp cu o greutate de 1 N?

Rezolvare:

Notăm datele problemei:
G = 1 N
g = 9,8 N/kg
m = ?

Scriem formula greutății și scoatem necunoscuta:

III.7.3.2. Microgravitația și cucerirea spațiului cosmic.

III.7.3.2.1. Microgravitația.

Gravitația este forța de atracție dintre două obiecte care au masă. Mişcarea accelerată a unui obiect având masă spre centrul Pământului este descrisă prin intermediul acceleraţiei gravitaționale, notată „g”, cu valoarea de 9,81 m/s², la suprafața Pământului. Forţa de atracţie gravitaţională scade pe măsură ce distanța dintre obiecte crește.

Un mediu în care să nu simţim efectele gravitației este descris prin „microgravitaţie” sau „acceleraţie gravitaţională zero”, deoarece obiectele par a nu avea greutate, adică devin imponderabile. Efectul unei forţe poate fi observat atunci când există o altă forță opusă acesteia, adică o forţă de reacţiune.

Pentru a obține o gravitație redusă există mai multe soluții:

Căderea liberă în turnuri vidate cu înălțimea de 150 m din cadrul unor laboratoare, în care timp de 4 secunde, obiectul devine imponderabil.
Zborurile parabolice cu avionul reprezintă o metodă prin care cei din interiorul avionului pot experimenta o senzaţie de imponderabilitate, datorită manevrelor de urcare şi coborâre. Se pot obtine diferite nivele de gravitație, în funcție de parametrii traiectoriei balistice, astfel gravitație negativă (-0,1G) se poate obține pentru 15 secunde, 0G pentru 25 secunde, gravitație lunară (1/6 G) pentru 40 secunde, iar gravitație marțiană (1/3G) pentru 30 s.

Rachetele balistice în care se obține microgravitație urmează aceelași principiu ca și avioanele, având o traiectorie parabolică (balistică). Agențiile spațiale dispun de o multitudine de rachete, care pot atinge altitudini de la 48 km la 1287 km. În urma lansării, după ce motorul rachetei și-a consumat combustibilul se desprinde de probă. Secțiunea pentru testări, în acest moment începe să-și execute misiunea, iar rezultatele sunt trimise sub forma de informații spre bază. La intrarea în atmosferă, proba este frânată cu ajutorul unei parașute și poate fi recuperată pentru un uz ulterior.

Stația Spațială Internațională este un uimitor laborator ştiinţific pentru studiul microgravitaţiei fiind lansată pe o orbită în jurul Pământului. Acolo forța centrifugă „împinge” obiectele aflate pe orbită într-o direcţie opusă forţei de atracţie gravitaţională a Pământului. În consecinţă, un obiect aflat în „cădere liberă” pe o orbită în jurul Pământului, având viteza și altitudinea corectă, poate părea lipsit de greutate.
Zborurile cu navete spațiale la joasă înălțime au ca avantaj obținerea gravitației reduse timp de maxim 2 saptamani. Se folosesc sateliți lansați în orbita joasă de aceste navete, în interiorul cărora se instalează probele. După efectuarea experimentelor (durata care diferă de tipul de satelit) aceștia sunt recuperați tot de navete spațiale și readuși la sol.

III.7.3.2.2. Momente istorice pentru explorarea spațiului cosmic.

Primul satelit artificial, Sputnik 1 a fost lansat de U.R.S.S. la 4 octombrie 1957, de pe cosmodromul Baikonur, Kazahstan. A efectuat 1410 rotații în jurul Terrei, timp de 94 de zile, după care a intrat în atmosfera terestră și s-a dezintegrat prin ardere.

La 3 noiembrie 1957 se lansează Sputnik 2, care avea la bord primul animal viu, câinele Laika, prima ființă vie care a ajuns în spațiu. Acest satelit a stat în spațiu 163 de zile, timp în care a efectuat 2370 de rotații circumterestre.

Iuri Gagarin devenea, pe 12 aprilie 1961, primul om care ajungea în spațiu și pe orbita Pământului. Zborul istoric a durat 108 minute la bordul capsulei Vostok 1și a făcut din Iuri un erou mondial. Maiorul Iuri Gagarin de numai 27 de ani a fost selecționat în urma unor teste fizice și psihice foarte riguroase, care au constat în multiple salturi cu parașuta, exerciții fizice dificile, dar și perioade în înfometare și privare de oxigen sau izoloare.

John Glenn a fost primul astronaut american care a făcut turul Pământului la bordul capsulei Mercury, în 1962. Acesta a efectuat 5 rotații în 5 ore.

În 18 martie 1965, cosmonautul Alexei Leonov a devenit prima persoană care a pășit în spaţiu. Echipat cu un costum de astronaut şi legat cu un cablu lung de 5,35 metri, a rămas în afara navei timp de 12 minute şi 9 secunde, obţinând porecla de primul „pieton spaţial”.

La 16 iulie 1969, un echipaj format din 3 astronauți americani au decolat spre Lună la bordul rachetei Saturn V, într-o misiune numită Apollo 11. Neil Armstrong (comandantul echipajului), Michael Collins (pilotul modulului de comandă) și Buzz Aldrin (pilotul modulului lunar), după o călătorie de 4 zile se așază pe orbită în apropierea Lunii. Pe 20 iulie 1969, modulul lunar aterizează pe Lună și Neil Armstrong face primii pași pe Lună. Timp de 2 ore Armstrong și Aldrin au adunat 22 kg de roci, după care au decolat cu modulul lunar, care s-a alipit navei Apollo. Modulul de comandă cu cei 3 astronauți a aterizat pe mare la 24 iulie 1969.

După misiunea Apollo, mai multe echipaje s-au întors pe Lună pentru a o explora.

III.7.3.2.3. Drumul navetei spațiale

Cea mai frecventă definiție a spațiului cosmic este tot ceea ce se află la 80-100 km deasupra suprafeței Pământului.

Rachetele sunt singurul mijloc practic de a ajunge în spațiu. Pentru ca o rachetă să intre în spațiu exterior are nevoie o viteză numită viteză cosmică (de eliberare) ca să scape de atracția Pământului:

unde g ≈ 9,8 m/s² (accelerația gravitațională a la suprafața Pământului) și

r ≈ 6360 km(raza Pământului).

Pentru a trece pe orbita joasă a Pământului o navă trebuie să atingă viteza de 7900 m/s, adică 28400 km/h, iar pentru a junge pe Lună trebuie să aibă o viteză de 40500 km/h.

Spre deosebire de rachete (folosite doar o dată), navetele spațiale pot face mai multe călătorii între Pământ și spațiu. Navetele sunt propulsate în spațiu cu ajutorul rachetelor.

Nava decolează, atașată unui imens rezervor flancat de 2 relee de detonare. După decolare, când releele de detonare nu mai au combustibil, ele se desprind de navă și cad în mare, fiind ulterior recuperate. Acum nava se va roti în jurul Pământului. Potrivit misiunii sale, naveta poate depune sau prelua un satelit sau revine la Stația Spațială Internațională (SSI). Când și-a încheiat misiunea pleacă de pe orbită și ca un planor, coboară timp de o oră. Când intră în atmosfera terestră ea se încălzește foarte mult datorită frecării cu aerul, fiind protejată de un scut antitermic. Nava coboară spre pistă cu o viteză foarte mare, fiind încetinită de o parașută chiar înainte de aterizare.

III.7.3.2.4. Pregătirea astronauților.

O călătorie în spațiu se pregătește timp de luni de zile, deoarece condițiile de viață nu sunt identice celor de pe Pământ.

Selecția cosmonauților se efectuează printr-o serie de teste pentru o stare fizică excelentă, văz și auz foarte fine, echilibru mental ireproșabil, cunoștințe științifice și tehnice avansate.

Astronauții se antrenează într-un imens bazin cu apă pentru a se pregăti pentru lipsa de gravitație din spațiu, unde forța de atracție a Pământului este foarte mică și totul plutește.

Astronauții mai se antrenează în simulatoare, unde reproduc mișcările pe care le vor face în naveta spațială (depanare, reparare de sateliți, ieșirea din navă etc.). Ei se mai antrenează într-o centrifugă pentru a se obișnui cu accelerațiile puternice care au loc la decolare. De asemenea se mai antrenează în avioane cu zboruri parabolice pentru simularea imponderabilității existente în navetele spațiale.

III.7.3.2.5. Stația Spațială Internațională.

Stația Spațială Internațională (SSI) este cea mai mare navă spațială, fiind situată la 400 km altitudine. Șaisprezece țări din lume au contribuit la construcția sa. Primul modul rus, Zvezda, a fost lansat în 1998. Odată finalizată în 2010, SSI măsura 108 m în lungime și 79 m în lățime( puțin mai mare decât un teren de fotbal). Ea face înconjurul Pământului la fiecare 90 de minute. Aici se efectuează experimente științifice importante.

În laborator, cosmonauții studiază comportamentul și reacțiile corpului uman. Ei creează noi medicamente, descoperă aliaje noi, studiază dezvoltarea embrionilor de plante și de animale în lipsa gravitației.

Odată ajunși în SSI astronauții vor rămâne pentru mai multe săptămâni/luni, fiind nevoiți să trăiască cu lipsa gravitației:

Cabina de duș la bord este una specială, dar cel mai adesea astronauții se șterg cu șervețele de unică folosință sau cu prosoape umede.
Dinții se curăță cu o pastă de dinți specială, care nu se scuipă.
Aspiratorul este necesar după tăierea părului.
Aparatele de ras sunt prevăzute cu mici aspiratoare.
Apa și sucurile de fructe sunt băute din pungi cu un pai.
Alimentele, care zboară, trebuie împinse spre gură.
Mâncarea este la conservă sau produse congelate, liofilizate(deshidratate).
Astronauții dorm într-un sac de dormit bine ancorat de pereții stației.
Hainele sunt comode (trening, tricou, șosete).
Pentru necesitățile fiziologice există toalete care aspiră excrementele care sunt depozitate și ulterior aruncate în spațiu.
Aerul este recondiționat de un sistem foarte zgomotos.
Pentru că astronauții sunt imponderabili, mușchii lor nu lucrează și se slăbesc foarte mult. Pentru a se menține în formă, ei fac zilnic exerciții fizice, timp de o oră şi jumătate pe zi, fie pe o bicicletă de fitness, fie pe o bandă de alergat.
Comunicarea cu familia se face prin stație radio sau prin email.

Când ies în afara stației, cosmonauții trebuie să îmbrace costume de 100 kg care îi protejează de radiații, de meteoriți, de lipsa presiunii atmosferice și le asigură oxigenul pentru respirație. Pentru început trebuie să amintim că partea exterioară a costumului, care îl protejează pe astronaut şi îi permite să se deplaseze în spaţiu, poartă numele de Extravehicular Mobility Unit (EMU) şi are acelaşi design de aproximativ 40 de ani. Totuşi, pe sub el, un astronaut poartă multe alte lucruri care să îl ajute să realizeze activităţile în mediul extravehicular. Primul lucru pe care îl îmbracă un astronaut pentru o misiune extravehiculară este scutecul. Unele misiuni durează şi 6 ore, motiv pentru care scutecul este o necesitate. Apoi, pasul următor constă în îmbrăcarea unui costum de corp care să absoarbă transpiraţia. Cel de-al treilea „accesoriu” este un costumul cu sistem de răcire lichidă dotat cu o serie de cabluri prin care circulă apa, cu scopul de a menţine constantă temperatura corpului. Alte elemente ce se aplică înainte de EMU, pe lângă casca de comunicare, sunt mănuşile de bumbac care absorb transpiraţia şi o serie bandajele speciale care au rolul de a proteja pielea aeronautului şi a preveni apariţia vânătăilor în timp ce poartă costumul. Abia după ce a îmbrăcat toate aceste componente, astronautul îşi poate pune costumul EMU. Mai întâi se îmbracă partea inferioară a costumului, pentru ca apoi, astronautul să se strecoare în partea superioară care este suspendată. Ultimele elemente sunt, desigur, casca şi mănuşile.

III.7.3.2.6. Sateliții artificiali.

Sateliții artificiali sunt plasați pe orbită în jurul Pământului la altitudini diferite, între 200 km și 36000 km, în funcție de misiunea lor. Ei sunt mici laboratoare dotate cu antene și diferite instrumente, care colectează și transmit informații pe Pământ. Sunt sateliți pentru comunicații la distanță(telefonie, internet, programe TV etc.), pentru prezicerea vremii și a dezastrelor naturale(uragane, cicloane), sateliți militari, sateliți de navigație și sateliți de cercetare.

Sateliții geostaționari se învârtesc în planul ecuatorului, la o altitudine de 35800 km de suprafața Pământului. Ei fac înconjurul planetei în 23 h 56 min, adică exact o zi în care și Pământul realizează o rotație completă în jurul propriei axe. Este cazul sateliților de telecomunicații.

Toate schimburile de informații între un satelit și Pământ au loc cu antene de emisie și de recepție a undelor radio.

Există peste 4000 de sateliți artificiali, cu o durată de viață de câțiva ani, unii chiar de 15 ani.

III.7.3.2.7. Sondele spațiale.

Sondele spațiale sunt dispozitive care explorează planete încă inaccesibile oamenilor.

Prima sondă spațială a fost Luna-1 (Lunik-1) lansată la 2 ianuarie 1959 spre Lună. Sondele spațiale sunt misiuni spațiale fără echipaj uman la bord, fiind astfel mai simplu de realizat și prezentând riscuri mai mici. Modelele recente pot fi pe de-o parte conduse prin radio de pe Pământ, dar dacă sunt trimise la mari depărtări, unde semnalele radio ajung abia după minute, ore sau chiar zile de la transmitere, atunci, pentru a-și atinge scopul, au nevoie și de autonomie robotică (computere pentru comandă și control). De exemplu, Sonda spațială NASA Voyager 1 a zburat pe lângă Jupiter în 1979 și pe lângă Saturn în 1980, înainte de a traversa granița sistemului solar, în august 2012.

III.7.4. Forța de frecare ( Ff ).

👀 Experiment: Forța de frecare și felul suprafeței.

Materiale necesare:
Bilă (mingiuță), carton.

Descrierea experimentului:

Realizează din carton un plan care să îl înclini pe un suport.
Dă drumul la bilă pe planul înclinat care să se continue cu o suprafață mai aspră (covor, mochetă) și măsoară distanța d₁ parcursă de aceasta.
Dă drumul la bilă pe planul înclinat care să se continue cu o suprafață netedă (gresie, linoleum, parchet) și măsoară distanța d₂ parcursă de aceasta.
Cum sunt cele două distanțe parcurse de bilă?
d₁ < d₂

Concluzia experimentului:
Mișcarea bilei pe suprafața mai aspră este mai mult frânată decât pe suprafața netedă și de aceea distanța parcursă de bilă pe covor este mult mai mică decât cea parcursă pe linoleum.

Forța de frecare (Ff) este forța care apare la suprafața de contact dintre două corpuri și se opune mișcării unui corp față de celălalt.

mportanța forței de frecare (Efectele acțiunii forței de frecare)

1) Mersul, pornirea și oprirea corpurilor pe diferite suprafețe

2) Scrisul

3) Ținerea obiectelor în mână

4) Legarea șireturilor și realizarea nodurilor

5) Fixarea cuielor în perete

6) Întorsul paginilor unei cărţi

7) Aprinderea chibritului

8) Cusutul

9) Ajută parașutistul să aterizeze ușor datorită forței de frecare cu aerul atmosferic (forța de rezistență a aerului)

🔦 Observație

1) Forța de frecare apare din cauza asperităților suprafețelor aflate în contact. Ea depinde de natura suprafețelor aflate în contact și este cu atât mai mare cu cât apăsarea exercitată de corp pe suprafață este mai mare.

2) Forța de frecare are direcția suprafeței de contact dintre cele două corpuri și sensul opus vitezei corpului.

III.7.5. Forța elastică (Fe).

Un resort alungit sau comprimat este deformat elastic cu o anumită forță, numită forță deformatoare (F). Când încetează acțiunea asupra lui, resortul revine la forma inițială. Înseamnă că asupra resortului acționează o altă forță egală, dar de sens opus, numită forță elastică, întrucât apare numai în deformarea elastică.

Forța elastică (notată Fe) este forța care apare în interiorul unui corp deformat elastic și readuce corpul la forma inițială, fiind egală, dar de sens opus cu forța deformatoare (F).

Importanța forței elastice care apare în corpurile elastice:

1) Aerul are proprietăți elastice, fiind folosit la pneurile roților pentru amortizarea șocurilor sau la diferite obiecte pneumatice (saltele, mingii, baloane etc.)

2) Revenirea arcurilor (resorturilor) la forma inițială se datorează forței elastice.

Resorturile se găsesc în construcția multor obiecte: Dinamometre și cântare, pulverizatoare, pixuri, vagoane de tren, ceasuri, suspensia vehiculului, clip de păr, clanță și broască de ușă, arcuri pentru dulapuri, extensor si flexor fitness, șaua bicicletei sau motocicletei

3) Lansarea unei săgeți cu arcul sau arbaleta pentru vânătoare.

4) Când sari legat de coarda elastică (bungee jumping) forța elastică este cea care îți învinge greutatea.

5) Când sari pe trambulină, forța elastică este cea care te împinge în sus.

👀 Experiment: Cum se determină constanta elastică?

Materiale necesare: dinamometru, disc cu mase marcate, riglă.

Observaţie:

Greutatea corpului suspendat este forța deformatoare, egală în modul cu forța elastică (au aceeași valoare numerică) : |G₁ | = |F₁ | = |F_e1 |.

Descrierea experimentului:

Suspendă dinamometrul pe un suport.
Măsoară lungimea inițială a resortului dinamometrului: L₀ = 2 cm.
Suspendă de cârligul dinamometrului un corp și măsoară-i greutatea G₁ = F_e1 = 0,12 N.
Măsoară lungimea resortului dinamometrului deformat: L₁ = 3,2 cm.
Calculează alungirea (deformarea) resortului : ΔL₁ = L₁ - L₀ = 1,2 cm.
Mai repetă aceleași operații pentru încă cel puțin un corp de masă diferită față de primul.
Trece datele experimentale în următorul tabel:

Observaţie:

Raportul F_e / ΔL este constant pentru un resort dat.

Concluzia experimentului:
Cu cât greutatea corpului suspendat crește, cu atât crește și alungirea resortului. Deci, forța elastică este direct proporțională cu deformarea resortului.

Constanta elastică a unui resort (k) este egală cu raportul dintre forța elastică (F_e) și deformarea resortului (ΔL).

Legea deformării elastice:

Legea deformării elastice ne arată că forța deformatoare (F) este egală în modul cu forța elastică (F_e), fiind direct proporțională cu deformarea resortului (ΔL). Fiecare resort are o anumită constantă elastică (k), care se determină experimental.

🔓 Probleme rezolvate

1. Un resort are lungimea inițială de 6 cm și când este deformat are 10 cm. Știind că resortul are 40 N /m, determină:

a) Forța deformatoare.

b) Forța elastică.

c) Ce fel de deformare elastică suferă resortul ?

d) Reprezintă cele două forțe ce acționează asupra resortului.

Rezolvare:

Notăm datele problemei și le transformăm în SI:

a) Scriem legea deformării elastice: |F| = |F_e| = k ∙ ΔL

b) Forța elastică (Fe) este egală în modul cu forța deformatoare (F).

|F_e| = |F| = 1,6 N.

c) Resortul este alungit, deoarece lungimea lui creşte când este deformat.

d) Forța deformatoare (F) o desenăm un segment cu săgeată orientat spre dreapta, deoarece ea alungeşte resortul.

Forța elastică (F_e) o desenăm un segment cu săgeată orientat în sens opus forței deformatoare (spre stânga), deoarece ea readuce la forma inițială resortul.