III.7.1. Legea atracției universale.

Încă din antichitate savanții știau de atracția gravitațională dintre corpuri și Pământ, dintre Lună și Pământ, dintre Soare și planete etc.

În 1619, astronomul german Kepler a enunțat legile care guvernează mișcarea planetelor în jurul Soarelui, pe baza observațiilor astronomice făcute de Brache.

Sir Isaac Newton a revoluţionat ştiinţa când a presupus că forţa gravitaţională care atrage un corp, spre exemplu, un măr, spre Pământ s-ar putea manifesta şi asupra Lunii, prin intermediul câmpurilor gravitaţionale ale celor două corpuri cereşti.

Prin observaţii şi calcule, el a ajuns la concluzia că forţele de gravitaţie exercitate de Pământ fie asupra Lunii, fie asupra unui măr aflat liber în vecinătatea Pământului, depind atât de distanţa dintre aceste corpuri şi Pământ, cât şi de masele lor.

Newton a generalizat această ipoteză, aplicând-o oricăror două corpuri din Univers, ale căror dimensiuni pot fi considerate mici în raport cu distanţa dintre centrele lor.

Legea atracţiei gravitaţionale, enunţată de Newton şi publicată în anul 1687, a fost confirmată prin studierea mişcării planetelor în jurul Soarelui şi a sateliţilor în jurul planetelor.

„Milioane de oameni au văzut mărul căzând, doar Newton a fost cel care s-a întrebat de ce.”
(Bernard Baruch)

Legea atracției universale:

Două corpuri cu masele m₁ și m₂, considerate punctiforme față de distanța dintre ele, se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri.

🔦 Observație

Valoarea constantei K a atracţiei universale a fost determinată experimental, pentru prima oară, în anul 1798, de Sir Henry Cavendish.

El a folosit o balanţă de torsiune.

A fost prima verificare experimentală, în laborator, a teoriei gravitației, la 111 ani după ce Isaac Newton publicase Principiile matematice ale filozofiei naturale și la 71 de ani după moartea lui Newton.

Constanta atracției universale este numeric egală cu forța cu care se atrag două corpuri punctiforme, fiecare cu masa de 1 kg, aflate la distanța r = 1 m unul de celălalt.